Prezentată de Dorina Mitracska
Când îmbătrânești te năpădesc amintirile străvechilor ani ai copilăriei, întotdeauna luminoși, plini de căldura sufletelor plecate spre neant, de nostalgia zilelor însorite cu miresme proustiene, a ploilor și zăpezilor „d’antan”…
Bunicii intră mereu în acest tablou al memoriei, cu tabieturile lor fermecătoare, ușor „mic burgheze”, despre care voi povesti cu altă ocazie, intr-un răgaz de căutare a timpului pierdut, in caseta magică a pozelor de familie.
Citind Jurnalul Inedit al Monicăi Lovinescu, mi-am amintit cu câta pasiune ascultau cei doi bătrânei ai mei postul interzis, Europa Liberă. Radioul era vechi, cum altfel, sau poate era bruiată transmisia, dar esențialul răzbatea până în sufletele acestor oameni cărora regimul comunist le luase totul în afara demnității. Bunica, mai ales, savura felul în care se vorbea despre ruși! Zicea fratele ei, unchiul meu, că a cunoscut doar doi oameni care să îi urască pe ruși atât de vehement și „unul din aceștia e bunică-ta”!
Imi revin în memorie acele seri cu învârtit de butoane până prindeau undele scurte, cu acordurile de început ale Rapsodiei lui Enescu, semnalul sonor al emisiunii în limba română, urechile se lipeau de radio și începea schimbul de priviri plin de semnificații.
Dar cartea Monicăi Lovinescu prezintă personaje și evenimente mai recente (2001-2002), la o distanță de un deceniu de la revoluție sau ce o fi fost in acel decembrie ’89…
Europa Liberă nu mai există, rezistența anticomunistă nu-și mai are rostul, „fenomenul ascultării este unul pur acustic”, o ascultare „fără ţinere de minte”. Mult așteptata schimbare la față a României nu se produce. Noul regim se așază pe aceleași rădăcini comunisto-securiste, având acceptul unor influenți oameni de litere și personalități culturale, prin indiferența sau afilierea lor pragmatică la noul regim.
Virgil Ierunca, soțul Monicăi, apreciază că ar fi cam o sută de persoane „curate”, așa cum ar trebui să fie omul nou, eliberat de totalitarism. Numărul lor, constată Monica, este, însă, în scădere…
Rezistența prin și pentru cultură a celor doi corifei anticomuniști a permis decantarea valorilor autentice ale literaturii române de-a lungul anilor cenzurii comuniste.
Fiica demnă a lui E. Lovinescu, care și-a văzut mama întemniţată şi moartă în lagărul de la Sighet, veghează… Veghează chiar de la Paris, asupra scrierilor care apar în țară și nu numai, demască în continuare impostura, este intransigentă față de orice manifestare totalitaristă, de orice natură. Este la curent cu multe evenimente internaționale, are curajul și discernământul opiniei.
E impresionantă puterea de muncă a acestor oameni care se luptă cu bătrânețea, cu bolile și chiar…cu noile tehnologii de comunicare și redactare! Ca să nu mai vorbim de „pelerinajul” românilor, ce ajung sau trec prin Paris, la casa celor doi monștri sacri! Pe toți îi ascultă și îi primește cuplul Lovinescu-Ierunca, cu brațele deschise și cu sufletul curat. Multora li se iartă „rătăcirile”, din simpla şi omeneasca dorință de a regăsi vechea armonie a spiritului.
Este acest Jurnal numai una dintre multele confesiuni ale Monicăi Lovinescu… E scris cu atâta bunătate și cu decență și cu umor, încât nici nu mai contează că un mare număr din personajele pomenite îmi sunt complet necunoscute.