Prezentată de Dorina Mitracska
Am terminat de recitit „Jurnal parizian” în ziua în care Facebook-ul îmi reamintea de vacanța mea la Paris. Se întâmpla acum doi ani, eram în Place de la Republique, priveam fascinați pașii săltați și perfect sincronizati ai unor dansatori, trecuți bine de a doua tinerețe, pe ritmurile obsedante ale swingului. Și astfel mi s-a revelat versatilitatea acestui spațiu din jurul statuii Mariannei care în timpul zilei este martora mitingurilor politice, sociale, anticoloniale, iar seara devine ringul de dans sau promenada unor cetățeni veseli și pașnici, cu o atitudine oarecum petite-bougeoise. După cum voi descoperi, Parisul este orașul paradoxurilor.
Recitesc, prin urmare, jurnalul lui Eugen Simion, cu aceeași răbdare, curiozitate și plăcere ca la prima mea întâlnire cu stilul calm, ușor ironic și autoironic, cu prodigioasa cultură (nu spun „enciclopedică” pentru că autorul este împotriva acestei sintagme) a criticului literar și descopăr noi trăiri pe care le confrunt cu ale mele, bucurandu-ma de faptul că reușesc să împărtășesc experiențe și impresii comune cu ale autorului!
„Jurnal parizian” nu este o succesiune cronologică de evenimente, nici o înșiruire conștientă a unor obiective culturale atât de vizate și vizitate de turiștii culturali. Este jurnalul impresiilor subiective asupra multor aspecte, persoane, situații și, desigur, cărți, un mozaic construit circular spre un centru care relevă faptul că, în ciuda timpului și a timpurilor, Parisul rămâne axis mundi!
Pe temelia unei vechi culturi se construiește, întâi din dorința de a rupe bariere și de a nega norme și… forme, noua artă, mai liberă și mai nonconformistă. Parisul asimilează și integrează fără prejudecăți inovațiile în artă și literatură, le rearanjeaza și, în final, le „clasicizeaza” în marea armonie a culturii franceze.
Conceput inițial ca o „mică vacanță critică”, autorul recunoaște că nu s-a putut îndepărta întru-totul nici de literatură și nici de critică.
Astfel că lectură nu este tocmai facilă, dar, dincolo de considerațiile critice și filozofice, rămân tablourile vivante ale Sorbonei, străzilor și cafenelelor, cinematografelor și librăriilor. Rămân discuțiile savuroase cu personaje din toate păturile sociale și de diferite nații și culturi. În deceniul VIII al secolului trecut mai are ocazia de a-i întâlni pe monștri sacri ai disidenței române: Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu. Îi vede trecând prin aglomerația străzii pe Jean Paul Sartre și Simone de Beauvoir și se simte „trist și fericit”.
Pagini de un umor fin descriu întâlnirile cu scriitorii români, aflați în trecere prin Paris: Marin Preda, Zaharia Stancu, Adrian Păunescu.
Integrarea facilă și firească în eterogena societate pariziană, toleranța față de ciudățeniile civilizației occidentale, dar și obstinatia în susținerea literaturii române, promovarea ei în marele „concert” universal creionează personalitatea acestui remarcabil om de cultură, iubit sau contestat, impus clar în lista personalităților literaturii noastre.
După trei ani trăiți la Paris, Eugen Simion mărturisește:
„… Parisul devine pentru mine o călătorie neîncheiată, o experienţă care mă acaparează și, la lumina ei, îmi regândesc trecutul și încerc să-mi imaginez viitorul[…]. El a relevat ceva în mine și m-a făcut să văd mai lucid de unde vin și cărui destin istoric aparțin. SĂRBĂTOAREA s-a transformat într-o cunoaștere de sine.”