Când se-anunță câte o nedee, un iarmaroc, un hram de mănăstire, o tăiere de panglică sau de moț, o îmbutușare de oameni mulți, Ceata lui Pițigoi e acolo, negreșit.
Din vârful Parângului până-n lunca Mureșului, petrecerile câmpenești nu pot începe până când înalții oficiali din Ceata lui Pițigoi nu gustă primii din balmoș, tocană sau bulz, cu linguroiul mare de lemn, dând liber la chirvais.
Tot taraful molfăie impacient muștiucele de torogoată înmuiate în gură și nu dă drumul la cântare până cînd Ceata lui Pițigoi nu se aburcă pe scenă și nu dă binețe, cu gesturi largi, populimii adunate.
Ficiorii din sat, strânși să încingă o miuță la dezvirginarea terenului de fotbal din comună, se țin să înceapă meciul până când Întâi Stătătorul Cetei lui Pițigoi nu binecuvântează lopta cu șpițul Său, plin de har.
În timp ce șeful lor de la Victoria asudă în luptă dreaptă și chinuită cu ăăă-urile dintre cuvinte, Ceata lui Pițigoi trece mândră prin zăvoi, fără grijă de vreun fel, în vuiet mare de saxofon și acordeon, ca în nunțile lui Kusturica, veșnic ferice și zâmbitoare.
Se umple feizbucul de ciocnit ouă roșii cu țărănimea în straie de sărbătoare, bucuroasă de așa cinste mare să le zică Stosanvia! domnii (și doamnele) venite cu Ceata de la oraș.
Parcă și de pe duda de plastic de la Izvorul Tămăduirii din marginea satului apa miraculoasă picură mai limpede și mai vindecătoare ca niciodată când Ceata lui Pițigoi țuguie buzele la poză lângă izvor.
Dacă ar fi un Minister al Fericirii și pe la Luncoi pe vale, ăștia ar fi numiți pe viață în funcție – măcar secretari de stat, după rezultate.
Ferice de ei, de-a pururi.
Alin Bena