Problema omenirii nu e prostia. Asta ar fi fost, paradoxal, mai simplu. Problema e că știm. Știm bine. Știm suficient. Știm chiar prea mult. Și, cu toate astea, ne comportăm ca și cum adevărul ar fi o opțiune decorativă, nu o obligație.
Nu ignoranța ne trage în jos, ci refuzul sistematic de a folosi ceea ce știm deja.
Trăim într-o epocă în care informația nu mai e rară. E peste tot. Curge. Se varsă. Ne inundă. Nu trebuie s-o cauți, te găsește ea. Și totuși, în acest ocean de date, alegem cu o consecvență înverșunată exact acele „adevăruri” care ne confirmă prejudecățile. Restul? Zgomot. Sau, și mai comod, conspirația celorlalți.
Ideologia bate realitatea. De fiecare dată. Oamenii nu vor adevărul. Vor confortul de a avea dreptate și selectează doar acele informații care le dau dreptate. Iar când faptele nu se aliniază, cu atât mai rău pentru fapte. Se ajustează, se răsucesc, se ignoră. Până când minciuna devine nu doar acceptabilă, ci utilă.
Și aici intră în scenă intelectualii – acea specie care, teoretic, ar trebui să țină busola morală. Prea des, ei nu clarifică, ci complică, nu luminează, ci justifică, în folosul propriilor prejudecăți. În loc să demonteze iluziile, ei le rafinează. Le dau formă elegantă, citabilă, respectabilă. Minciuna devine sofisticată. Și, deci, mai periculoasă.
Mass-media? Nici ea nu scapă. Nu pentru că ar ascunde adevărul – nu, ar fi prea simplu – ci pentru că îl dozează. Îl fragmentează. Îl ambalează selectiv. Îți arată realitatea, dar dintr-un unghi convenabil. Adevărul există, dar trebuie să-l reconstruiești din bucăți. Iar majoritatea nu o face, pentru că nu este timp. Așa că îți alegi furnizorul unic de adevăr și mergi cu el înainte.
Am avut o discuție, la gard, cu vecinul care tăia niște lăstari. Foarte citit, inteligent, foarte umblat prin lume, un nomad digital care revine, de câteva ori pe an, pentru câteva zile, la căsuța pe care și-a cumpărat-o la Săcărâmb. M-a întrebat la ce post tv de știri mă uit eu. La toate, zic, la absolute toate. Cum? A fost mirat la maximum. De ce te-ai uita la o mizerie cum e Realitatea TV? Sau România TV? De ce ai pierde vremea cu ăia? Mă uit, pentru că vreau să aud și argumentele lor. Nu poți să-ți formezi o opinie solidă decât dacă asculți toate părțile. Nu poți să combați mizeria decât dacă o cunoști. Pfff, a pufnit, dezamăgit, și am schimbat subiectul discuției.
Rezultatul: o formă de autoiluzionare colectivă. Segmente întregi de societate care știu și, în același timp, aleg să nu știe. Un fel de orbire voluntară, în care evidența devine incomodă, iar confortul adevărului parțial devine preferabil.
Ne-am aglutinat în triburi cu propria credință și propriii idoli, care se exclud și se disprețuiesc reciproc, pentru că fiecare are propria felie de adevăr cu care se simte confortabil.
Concluzia e incomodă și fără scăpare: nu lipsa de informație ne duce la dezastru, ci lipsa de caracter în fața ei. Adevărul nu e inutil. Noi îl facem inutil, atunci când îl știm și alegem să nu-l folosim, pentru că ne deranjează.
Am scris cu amărăciunea omului care își vede vechi cunoștințe, colegi de liceu sau de facultate, oameni de calitate, cândva cu mintea deschisă, acum tribalizați, deveniți propagandiști ai propriilor convingeri (în cel mai bun caz) sau ai credințelor ayatollahilor de conjunctură (în cel mai rău caz), indiferent de adevărul pe care nu se obosesc să îl afle, în întregul lui, pentru că nu e comod. Sau nu e acceptabil, pfff, nu se potrivește în cercul lor social de intelectuali.
E greu, e mult de muncă pentru a cunoaște și, mai ales, pentru a accepta, în analiza cu propriul creier, și partea cealaltă de adevăr. Muncă scârboasă.
Și nici nu știu dacă merită.
Dar eu așa funcționez.
Stimă!
Alin Bena