Prezentată de Dorina Mitracska
„Cartea Reghinei” începe, deprimant, cu un verset din Cartea lui Iov:
„De ce ma tem, aceea vine peste mine,
„De ce mi-e frică, de aceea am parte.”
Și are Reghina parte de toată suferința femeii-soție și a femeii-mamă, de toată degradarea fizică și psihică pe care un om o poate duce!
Se spune despre ea ca este un Iov feminin, victima unui destin croit din întâmplări nefaste povestite într-un flux ciclic al memoriei eroinei, la persoana întâi, pentru ca trăirile și suferințele să fie și mai acute.
Dacă pe Iov îl ține în viață credința, Reghina supraviețuiește datorită dragostei de mamă, a conștiinței că ea e „șira spinării” a unui trup de o mie de kilograme, cel care a zămislit în chinuri cei șase băieți și cele șase fete pentru care e în stare de orice sacrificiu.
„Mamă absolută” i s-a mai zis Reghinei… Pentru că a fost pavăza pentru copiii ei în fața unui soț de o brutalitate animalică. Iar calvarul vieții sale are ca origine acest rău ancestral, moștenit dintr-o societate cu rădăcini patriarhale în care femeia trebuie bătută și umilită, cu sau fără motiv.
Romanul se citește cu un rictus amar în colțul gurii, cu un sentiment de neputință în fața nedreptăților. Fie că sunt create de oameni sau de sistemele sociale…
Ne regăsim, uneori, în evenimente și conjuncturi trăite „pe viu”: penuria de alimente, raţiile de zahăr și ulei, cozile la pâine din anii comunismului. Delaţiunea ca mod de supraviețuire… Paragina ce a pus stăpânire peste stațiuni, gări, fabrici, după ’89… Emigrația…
O întreagă epocă este surprinsă cu tot dramatismul ei, finalul, aparent luminos, fiind de o tristețe sfâșietoare.
Autoarea, Ioana Nicolaie, este, în esență, o poetă. Astfel că această curgere poetică a textului mai îndulcește amărăciunea povestirii.
„Orice am face, acest roman făcut din carne și sânge se recită și nu se citește. Pagini de o mare frumusețe transmit că splendoarea suferinței stă în iertare și în rânduială.” (Tania Radu)