Prezentată de Alin Bena
Februarie în orașul cenușiu. Anul 1991. Ninge uscat, de frig, peste blocurile gri. Fetița mea are o lună, doarme în pătuțul ei. În ziarul local, anunț: ”Televiziune organizează concurs pentru postul de reporter…”. Drumul lung pe strada Eminescu, până la sediul studioului tv, în acea dimineață rece de început de lume, printre fulgii prăfoși, pentru a-mi întâlni destinul. Vreau să încep o viață nouă.
Pe deasupra teancurilor de hârțoage mă privește Mărioara, secretara, prin lentilele groase ca fundul de borcan. Gazul fâsâie în soba de teracotă, sub un bec chior.
– Pentru examen, zic eu cu speranță.
– Pentru șoferi s-a dat ieri!
După cinci ani, luminile se aprind. Proiecția în Sala Rondă de la Intercontinental s-a terminat. Publicul aplaudă în picioare! Doamna Manuela Cernat ne cheamă pe scenă: ”Maria”, premiul APTR pentru interviu! Nominalizarea la Marele Premiu!
În treacăt, ca într-un film accelerat, în timp ce mă ridic, văd lacrimi în ochii doamnelor și domnilor, zeci de fețe cunoscute îmi zâmbesc. Nu speram să-i întâlnesc vreodată. Actrițe și actori, regizori, artiști plastici, ziariști renumiți, vedete ale vremii. Acum, ei ne aplaudă pe noi, doi băieți de la Deva.
Hai, Brilinsky, hai pe scenă! Ridică-te! Are o scurtă ezitare. Hai, mă, despre noi este vorba!
Despre noi, care în cei cinci ani de televiziune nebună am scos morții uitați în blocurile insalubre ale Hunedoarei, am găsit o mână cu o verighetă lângă epava fumegândă a avionului prăbușit în Retezat, ne-am bătut pentru terenul de fotbal arat în Orăștioara de Sus, am primit amenințări cu moartea de la patrioții care au dărâmat Buzduganul de la Zeicani, am fost înjurați de minerii din Vale, am filmat vaci, oi, politicieni, accidente, inaugurări, comemorări, 8 martie cu femei bete la Orăștie, rakeți căutați cu poliția prin cucuruz, despre Maria cea vie, despre noi, care ne-am neglijat familiile, care am băut, am iubit și am topit împreună fiecare zi și noapte a tinereții noastre, într-o televiziune mică, unde ne era casa, masa și sufletul.
Despre noi, care am învățat cum e să fim frați.
– Mai ai? La ce pagină ești?
– Dă-mi, mă, pace! Lasă-mă să citesc în tihnă.
Mi-a dat cartea în parcare la Ceapa Roșie. Mai trebuie umblat la stil, la structură, ce trebuie schimbat? Oare trebuie modificat ceva acolo, dincolo?
Nu-i răspund. Ne despărțim repede și mă întorc la birou. Mă uit la carte. Nu rezist. O deschid la întâmplare.
Câteva clipe am citit. Și sper că nu m-a văzut nimeni că mi s-a prelins ceva pe obraz. Am nimerit, desigur, exact, dar exact unde nu trebuia: ochii de un albastru ireal ai Mariei mă privesc din pustiul unui destin tragic și mirat. Suntem amândoi acolo.
Stau de două nopți cu cartea lângă mine și n-o ating. Iar el mă întreabă la ce pagină sunt. Am sentimentul ciudat că prietenul meu de-o viață și-a uitat o parte din suflet pe noptiera mea. Stă lângă mine, răbdătoare, respiră ușor, o aud. Nu pot să umblu acolo nepregătit, îmi fac curaj, mă spăl de mizeria zilelor mai înainte.
Acolo e Brilinsky și cu dragostele lui.
Pentru fiecare dintre ele a ars până la capăt. Altfel nu știe, nu poate altfel.
N-am cunoscut om care să moară și să renască în fiecare secundă așa cum o face el.
Chiar și cartea asta, la care a muncit îndelung, era să nu mai existe. A vrut s-o șteargă cu un singur DELETE. La ce bun? Pe cine interesează iubirile altuia?
În esenţă, „Îndăcitul” este o poveste de dragoste, fără îndulcitori şi fără conservanţi.
Sarmizegetusa, inima Daciei reale sau imaginare, legată ca în pictura „Cele două Fride” de inima acestui om minunat care şi-a găsit rostul în fiecare frunză şi fiecare piatră din munţii sacri ai strămoşilor.
O carte care se citeşte dintr-o răsuflare, căci e despuiată de înflorituri şi artificii literare. E viaţă, pur şi simplu.
Mie nici acum nu-mi vine să cred că omul ăsta ne-a lăsat să frunzărim prin inima lui.
Dar mulțumesc bunului Dumnezeu că a făcut-o!
– Mă Benea, zice Delia că eu beau cam mult în cartea asta. Tu ce crezi?
– Nașe, eu cred că ar trebui să mai cerem un rând!
