Denis e băiat bun, muncitor. Dă bună ziua la femei pe scara blocului. Nu chinuie pisicile vagaboande. N-are mașină dar nici nu-i trebuie, că locuiește lângă magazin și până la lucru face un sfert de ceas pe jos.
Denis n-are vicii. Nu bea, că n-are cu cine. Nu fumează, că-s bani aruncați.
Dar Denis are o dambla.
Deinis este chinuit de gândul că lumea nu-i cunoaște și nu-i apreciază toate aceste calitități, cu care Dumnezeu l-a dăruit.
Cel mai mult, Denis și-ar dori să aibă o statuie, în mărime naturală, în parcul copiilor. Cât copiii scurmă în nisip, mămicuțele să se uite la el și să zică Doamne, ce bărbat chipeș și bun la suflet!
Dar nimeni nu s-a gândit să-i facă statuie lui Denis. Nici nu le-a trecut prin cap.
Așa că Denis și-a luat soarta în propriile mâini.
Când scapă de la lucru, se duce ață la biserică. Se așează comod cu fundul pe gardul bisericii și privește drept înainte, spre drum, cu încredere și speranță.
În spatele lui, din biserică, se aud cântări popești.
Încă puțin mai are de așteptat, încă un pic.
Nu mai e mult.
Se aude zgomot de motor.
Și iată că vine autobuzul.
Înghesuiți, stau oamenii lipiți de geamurile mașinii.
Se apropie.
Când ajung în dreptul lui Denis, toți călătorii își fac cruce, toți, așa îmbutușați cum stau acolo. De la frunte la buric și apoi spre umeri. Cruce. Cruce. Doamne ajută! Doamne dă bine! Tată Ceresc, nu ne lăsa! Și se holbează spre Denis.
Este momentul lui Denis.
Să se închine la tine un autobuz întreg, ce glorie, ce slavă!
În sfârșit, acum lumea toată îl apreciază la adevărata valoare.
Autobuzul închinării trece ușor. Parcă alunecă pe un nor îngeresc.
Denis se simte un sfânt!
Și desigur că așa și este, dacă toată lumea își face cruce când dă cu ochii de el.
Povestea lui Denis, istorisită din gură în gură, a călătorit peste granițele orașului și i-a inspirat pe mulți.
Politicieni, desigur.
Alin Bena