Bun, fii atent, n-am spus-o, public, niciodată, şi mă întreb încă dacă s-o spun. Îmi e teamă să n-o risipesc, bucuria aia. Dar îţi spun, ca mulţumire că ţi-ai perdut vremea cu mine……

Mă întorceam de la pescuit, conduceam spre casă. Pe la Burjuc, îmi face cu mîna un copil, la vreo 13-14 ani, să-l iau cu maşina. Îşi împreunează mîinile a rugăciune disperată, în marginea drumului. Nimeni nu oprea.

Opresc, se urcă în grabă, îmi mulţumeşte din suflet.

Îmi spune că vrea să ajungă la podul de la Ilia, că de-acolo nu mai are mult de mers pînă-n satul lui, la Dumbrăviţa.

Dar ce cauţi aici?

Am lucrat la un om, la spart de lemne, două zile am lucrat, şi mi-a promis că mă plăteşte şi de-abia mi-a dat mîncare – şi începe să plîngă, pe tăcute, privind pe geam în partea cealaltă. N-o să mai pot cumpăra văcuţa, zice, nu mă mai aşteaptă cu banii femeia aia. Şi nu o să mai pot strînge banii de văcuţă.

Îşi povesteşte mai mult lui, încet, şoptit.

Şi-s numai eu, cu bunica şi cu sora mea şi văcuţa aia ne putea hrăni, am vorbit cu părintele din sat şi mi-o dat ceva bani şi o vorbit cu femeia să mă aştepte cu banii şi ea o zis că mă aşteaptă pînă azi, iar eu n-am făcut rost de bani. M-am rugat şi la Dumnezeu să mă ajute, m-am rugat în fiecare seară, şi nu m-o ajutat…

Plînge şi se uită în partea cealaltă. Bărbaţii adevăraţi nu plîng, e ruşine, ştie, iar el e aproape bărbat.

Ce adidaşi frumoşi ai – zic. Avea nişte adidaşi roşii, scofîlciţi. Da, se înveseleşte un pic, mi i-a dat un vecin.

Ajungem la capătul podului de la Ilia, opresc şi îi pun în mână banii pentru văcuţă.

Privirea copilului ăla, atunci, a fost cea mai mare bucurie a mea.

Acum ştii…

– Vă rog, vă rog mult, spuneţi-mi măcar numele dumneavoastră, să vă pomenească părintele în biserică – mă imploră, după ce se dezmeticeşte, în timp ce plecam.

– Numele meu nu contează. EL ştie numele meu – îi răspund şi plec.

Și nu ne vom mai vedea niciodată.

Alin Bena

foto: Vladimir BRILINSKY

Se luminează de ziuă.

Gonesc pe centura Devei. Bag 120, nu-mi pasă. Ceaţa trandafirie se izbeşte în mine. În difuzoare urlă Metallica. Uăăă, uăăă şi iară Uăăă!

Una câte una, gropile şi gurile de canal rămân în urmă, luminile becurilor se scurg pe parbriz, stânga-dreapta. Apar primele blocuri.

Mână, mă! Gonesc turbat.

E promoţie la drujbe. La L*IDL. Trebuie să ajung la timp.

La 7:16 trag în faţa prăvăliei, în parcare. La şi jumate se deschide. Frig, brr. Îmi aprind o ţigară.

Pe şapte rânduri dezordonate, o armată de moşi e acolo. Mulţimea freamătă. Proptiţi în cărucioarele magazinului, le turează pe loc ca pe Harley Davidson, cu ochii pe ceas. Aşteaptă semnalul. Alţi moşi, tot mai mulţi, vin din spate. Sunt mulţi acum.

Şapca de piele e însemnul clanului. Moşul cu şapcă pândind la drujbă, la răsărit.

S-a făcut ziuă. Se deschide.

Ieri eram tânăr. Acum împing uşor coşul spre dreapta şi şuntez un moş. Stânga, subtil, îi modific traiectoria altuia înspre ghivecele cu plante. Altul o ia la fugă pe culoarul cu biscuiţi, eu alerg pe culoarul cu apă minerală şi ajung înaintea lui.

Deja la drujbe e un nor de şepci şi cărucioare. Greu să apuci. Pun mâna pe o cutie verde şi dau să mă tirez victorios, apuc să mă uit ce-am luat: aspirator de frunze.

Vreau drujbă! Înapoi! Înapoi!

Mai sunt trei cutii. În-oceanul-Pa-ci-fic…nu mai apuc să aleg, prind prima de pe raft, o strâng la piept şi fug spre case.

Am drujbă!

Ajuns acasă, pe seară, pe prispa căşii, îmi aprind o ţigară, bag îndesat o ştampă de ţuică şi deschid cutia.

Drujba mea! E acolo, verzuie, mată, neatinsă de altul. Mă aşteaptă. De ani mulţi mi-o doresc, acum i-a venit rândul, aşa a aranjat destinul meu şi-al ei, să ne găsim la începutul acestei toamne. Iată-ne împreună, în sfârşit!

Deschid cartea ei, s-o simt, s-o cunosc. Citesc cu înfrigurare.

Aflu cum pot să-mi tai mâinile, picioarele, degetele, încheieturile, cum vibraţiile îmi pot afecta tibia şi peroneul, coastele, şira spinării, cum aşchiile şi rumeguşul îmi pot înţepa ochii, capul, genele şi sprâncenele. Cum crăcile pomilor mă pot plesni peste faţă, cum arborii vor cădea peste mine şi mă vor strivi, cum zgomotul îmi va sparge timpanele. Cum curentul mă va curenta, mă va face scrum, cum umezeala mă va distruge dramatic, pe mine şi pe ea.

N-am înţeles cum căcat s-o montez.

Aşa că: vând drujbă, luată de dimineaţă, virgină. A costat 199 de lei, o vând cu 201, că mi-am şi pierdut vremea cu textul ăsta de doi lei. Cred că e nepotrivire de caracter. La ce dracu-mi trebuie mie drujbă?

Alin Bena