Distinsă asistență,
Dragă Nunu,
Îți mulțumesc pentru cartea aceasta pe care aș numi-o „Povestea unei mari iubiri” , pe care am citit-o cu același nesaț cu care ai „buchisit” tu scrierile Luciei Apolzan, marea și neprețuita ta prietenă.
Cartea are structura unui roman rotund și bine articulat, scrisă cu talent literar indiscutabil, ca într-un dicteu automat, datorită unei memorii afective fabuloase, cu oameni, și locuri, și întâmplări care au lăsat urme adânci în sufletul autorului și prin care se reconstituie imaginea unei lumi ciudate, cu ultimii zeci de ani trăiți între buimăceală și frumusețe, în zbatere, luptă continuă, întrebări fără răspunsuri și o desăvârșită iubire.
Un dans de iele nebune…
Stilul direct, abrupt, uneori, relatarea savuroasă, dialogurile încântătoare cu oamenii muntelui, cei cu vorbă puțină, aspră și adâncă, vorbesc despre mâna sigură cu care autorul își poartă condeiul prin noianul de amintiri, multe rămase pe dinafară, probabil, din care s-ar putea continua, ca într-un roman-fluviu, povestea Munților.
Da, Nunu! Am zâmbit deseori, citind, am râs în hohote, mi-a tremurat sufletul, deși știam că ești viu și azi ne întâlnim, de teama că o lovitură năpraznică din partea celor ce căutau aur, nu istorie, te va lăsa zăcând pentru totdeauna în brațele marii tale iubiri – Sarmizegetusa Regia. Și mi-au atins inima lacrimile tale după copilăria pierdută, mânată la vale de apa înnvolburată a Grădiștei, și am plâns cu tine, amestecând lacrima ta, cu lacrima după propria-mi copilărie, lăsată în țara mea de piatră și de dor, de dincolo de Mureș, din streașina Apusenilor.
Adevăratele iubiri se nasc în copilărie. Acolo e începutul temeiniciei și a visului, iar cartea aceasta e un superb omagiu adus familiei(tatălui!) și lumii simple și matriceale din munți, care au dăruit unui copil năvalnic și mereu iscoditor coduri de pătrundere a tainelor vieții, făcându-l să înțeleagă glasul jivinelor, să prețuiască firul ierbii, cerul spuzit de stele și Orașul din munte îngropat în nepăsare și uitare, unde împreună cu Nona și Sânziana jucau roluri de elite dacice.
Alunecând printre mituri și legende, cartea dezvăluie personaje fascinante și memorabile, reale, în carne și oase, unele episodice, altele, de pus în ramă, lângă icoanele de pe peretele de la Răsărit: paznici, muncitori, pădurari, buldozeriști, apoi mama, tata, Nona, Sânziana, Sapta, fierarul din Luncani și Cocoșatul – îngerul cocoșat, care-i deschide copilului o lume și care îl face pe cititor să caute și să prețuiască adâncul frumuseții umane, de dincolo de învelișul efemer.
E partea romantică și excepțională a scriiturii, după care urmează anii frumoși dar grei ai unei lupte pe viață și pe moarte pentru apărarea de impostură, prostie și indolență a Complexului Dacic din Munții Orăștiei.
Aici ești tu, Vladimir Brilinsky, luptătorul îndărătnic și încrâncenat, înfruntând, când cu sudalmă adevărată, din toți rărunchii, când cu bâta, cu pistolul sau cu pușca pe cei care nu înțelegeau ținutul magic din inima ta. În proiecția mea despre dacii neînfricați și aprigi care beau dezlănțuit și iubeau demențial, rotind ochi de vultur deasupra munților, întruchiparea ești tu, și nici acum nu înțeleg prin ce salt genetic a ajuns să curgă prin venele tale cel mai curat și mai vijelios sânge al strămoșilor mei, despre care cred că au trăit într-o comuniune magică, de începuturi, atât cu cerul cât și cu pământul.
Trecerea nonconformistă prin televiziuni și radio cu discipolii după el, bătăliile din studiouri, sunt doar mici repetiții pentru ce va urma. Toate acestea și bucuria de a privi lumea prin ochiul magic al aparatului foto, vorbesc despre o altă fațetă a persolalității autorului: altruismul- mâna întinsă celui care avea nevoie, necondiționat și fără așteptări.
Acum mă gândesc ce năpădit erai de gânduri și de sarcini, și cum ai lăsat, tu, totul baltă ca să o facem pe Sophia! Și Delia știe asta! Și soțul meu! Și scrie și pe copertă!
Personalități de excepție ale vieții științifice și culturale ies din paginile cărții, de la Lucia Apolzan, cu îndemnul acela cât un testament: „… să ai grijă, Nunule, de Sarmizegetusa!”, la Barbara Deppert, cea care ți-a vorbit prima, uimindu-te, despre istoria gravată în aur a Sarmizegetusei. Și neuitatul sculptor Nicolae Adam. Erudit, fascinant, ultimul gentilom de Orăștie! (Mă mai gândesc dacă n-o să închei lista cu cineva aici present!). Apoi, întâlnirea meteoritică a Leopoldinei Bălănuță, ori a Manuelei Hărăbor (în sfârșit, te-a amuțit și pe tine cineva!), a ministrului Răzvan Theodorescu, pentru că pe alții nu ne ostenim să-i pomenim. Marea prietenie, ca la carte, cu Alin Bena, întâlnirea cu dr. Napoleon Săvescu, tipul hollywood-ian pe care, o dată ce l-ai văzut și l-ai ascultat, nu-l poți uita, cum n-ai uitat tu ochii albaștri din munți.
Și da, Dorin Alicu, regretatul nostru prieten, bântuit, la rândul lui de o mare iubire! Eu am văzut bărbați îndrăgostiți iremediabil de o femeie, dar niciodată de pietre sau de o capitală!
Am fost acolo când v-ați întâlnit prima data și, parafrazând un titlu de roman, v-am numit, în sinea mea, „frumoșii nebuni, a două Sarmizegetuse”, pentru că totul a început cu o sfadă năpraznică, bătut cu pumnul în masă de sărea vinarsul din păhăruțe și dacă ar fi trecut cineva prin preajmă s-ar fi gândit că înăuntru e o reconstituire a războaielor daco-romane. Când dădeau zorile, după o beție intelectuală, științifică și epocală, erați îmbrățișați, pe terasa bazei arheologice de la Sarmi, jurându-vă prietenie veșnică, voi doi, înnrobiții celor două Sarmizegetuse, fără de care nu aveați aer. Eu știu că din câți arheologi ai întâlnit, pe el l-ai iubit cel mai mult, pe el, romanistul, pentru că era năucitor de sincer, nonconformist și spurcat la gură, ca și tine, veniți din aceeași plămadă, de iubitori ai istoriei.
Povestea Mariei-prostituata, e copleșitoare! Să uiți de propria ta viață, de casa ta, de copiii tăi, pentru a întinde mâna spre o ființă marginală, poate părea unora de neînchipuit. Doar că, nicio ființă lăsată de Dumnezeu pe pământ nu e marginală și ceea ce ai dobândit prin întâlnirea cu ea e trofeul, premiul tău cel mare, relevarea iubirii absolute: „…Decât să-mi vând copiii, mai bine mă vând pe mine!”
Cât despre tine, eu zic că nu te-ai vândut, ci te-ai jertfit, în numele unui vis. A fost jertfa de viață adusă iubitului tău oraș din munți, iar asta mi se pare exemplar! Jertfirea pentru un ideal înalt mi se pare tot ceea ce poate fi mai strălucit într-o viață de om, pentru că atât valorăm câtă iubire și lumină punem în tot lucrul mâinilor noastre și în semenii noștri. Deasupra de asta nu e decât cerul. Iar aurul prăduit din munți, averile deșănțate, casele cât catedralele și aroganța fără limită e a celor de la baza piramidei lui Maslow.
Dacă nu aș știi unele din întâmplările incredibile prin care ai trecut, aș zice că ne aflăm în fața unei ficțiuni cu puternică amprentă căutat autenticistă. Doar că, întâmplător, am fost și eu una din „ăia de la Cultură” și tu știi că nu m-am încadrat în categorie!
Frenezia și pasiunea ta m-au inspirat, împreună am gândit statutul de Rezervație arheologică pentru Munții Orăștiei, pe modelul Deltei Dunării, împreună am constituit grupul de lucru „SOS Cetățile Dacice”, am visat la cetăți restaurate după modelul Alesia, din Franța și cu ajutorul bărbatului inteligent și profesionist, ing. silvic Bâldea, am scos tonele de lemn căzut de la Regia, după doi ani de discuții sterile între plimbătorii de hârțoage, care nu se puteau hotărî ce e mai importantă: istoria sau iarba!
Și multe aș putea adăuga la toate acestea, dar aici e vorba despre tine! Pentru mine ai fost, în acel an și jumătate petrecut la Direcția pentru cultură, neprețuit ajutor, aerul proaspăt al Regiei, de care aveam nevoie pentru a putea respira! Și îndemnul de care aveam nevoie pentru a mă apuca de scris. Iar pentru asta îți mulțumesc!
Dar cine eram eu? O biată dăscăliță ce și-a abandonat școala și pe copiii ca niște îngeri pentru a plonja într-o lume pe care n-o înțelegea și în care a culege scame de pe umerii celor ce stăteau lăbărțați în jilțurile înalte era un modus vivendi. „Locul tău e la școală!” e fraza care mi-a frânt inima și mi-a zdrobit creierul mult timp după ce am închis ușa Direcției în urma mea, cocârjată de bulina neagră pe care o luasem de la oficiosul de serviciu, cu motivația că habar nu aveam de cetățile dacice. Am plecat plângând după bunurile de patrimoniu trecute granița, într-o hemoragie incredibilă de cultură materială, scrisă în ceramică și-n lemn, în locomotive cap de serie și câte or mai fi fost, doar prietenul tău, Nicu, le știe mai bine. Am conștientizat mai târziu că hoția era națională, numai așa se explică liniștea și batista pe țambal, de după plecarea mea.
Dar tu? Chiar, cine erai tu, Vladimir Brilinsky, cu bâta ta cu tot? Unde-ți erau diplomele, patalamalele? Cum ți-ai permis să te iei de gât cu oameni mici în funcții mari, cum ai îndrăznit să zgândări orgoliile nemăsurate și tihna celor ce apărau patrimoniul UNESCO, din birourile lor confortabile? Și, mai ales, cum ți-a trecut prin minte să te așezi în fața lăcomiei căutătorilor de aur cu pieptul gol și cu o toporișcă în mână, dac nebun?
O, da! Iubirea! Pentru asta te prețuiesc, Îndăcitule! Pentru că ai dat pacea și libertatea pentru un vis. Și pentru că nimic n-a fost zadarnic. Pasiunea ta a mișcat munții, a făcut să se știe că Dacia Aeterna are capitala în Munții Orăștiei, nu lângă Hațeg. Îndărătnicia ta nebună a făcut să strălucească aurul dacic, înfruntând, din vitrinele Muzeului Național de Istorie eminențele cenușii ale arheologiei românești.
„…Simt că mor!” ai spus în timp ce lăsai bariera în urma ta, fără să ai curajul să privești spre Fetița ce rămânea abandonată muntelui, cu o părere de lacrimă în colțul ochiului.
Era ultima ta vizită în calitate oficială, când ai plecat fără să vrei, aproape alungat dintr-o mare iubire! Numai că din ea n-ai să pleci niciodată! Pentru că ultimii zeci de ani au țesut în Munții Orăștiei o legendă: Legenda ultimului dac liber, ce privea cerul Sarmizegetusei cu tâmpla sprijinită de stele, din altarul nopților de vară, ce învârtea amenințător și neînfricat bâta spre a-și apăra cetatea de cei ce călcau nu doar pe vestigii, ci chiar pe inima lui. Și era puternic, precum o stâncă, se va spune. Un munte de om, cu suflet de copil. Și acum se aude, uneori, în seri liniștite strigătul lui prin munți, când își cheamă urmașii să apere cetatea. Și în seri cu lună, lucesc deasupra altarului, ca jarul, doi ochi cu o căutătură aprigă, înconjurați de o claie de păr negru, lung și cârlionțat, cum erau dacii. El îi! vor spune, simțind că inima ta va fi mereu acolo, la umbra fagilor bătrâni, ochii tăi vor mângâia cleanțurile și zăpezile imense și sufletul tău îmbătat de lumină se va ostoi cu răcoarea șipotelor și albul nesfârșit al ghioceilor de pe Vârtoape.
Cartea aceasta, ca o terapie de eliberare pentru autor, e pentru noi, cititorii, un dar. Neprețuit. Ca o spovedanie în fața altarului, înainte de mare praznic. Și mai cu seamă, un ghid. Un ghid de cutezanță și practicare a iubirii. De oameni, de locuri, de pământul acesta. Și pentru asta îți mulțumim, Nunu Brilinsky!
Azi, prin cartea aceasta, te întorci, Dacule, din iubirea ta nepământeană, fulgerată de albastrul ochilor de Sânziană, la iubirea caldă și statornică, fără trădări, a Deliei și a copiilor tăi.
Buchetul acesta e pentru ea, Delia cea răbdătoare și înțeleaptă, care a știut să trăiască lângă tine o viață, pentru ca tu să-ți împlinești destinul de dac liber, Îndăcitule!
Silvia Beldiman
Deva, 14 iunie, 2022
Discurs rostit de scriitoarea Silvia Beldiman la lansarea romanului ÎNDĂCITUL – de Vladimir Brilinsky.
