Tatăl meu n-a purtat niciodată costum și cravată. Mâinile lui n-au fost niciodată ferite de muncă, de frig sau de oboseală. A lucrat ca gunoier toată viața — un om simplu, dar cu o demnitate pe care niciun titlu din lume n-o poate egala. În fiecare dimineață pleca devreme, uneori înainte ca eu să mă trezesc, și se întorcea seara, cu pașii grei, dar cu inima plină. N-a cerut niciodată nimic înapoi. Doar să învăț. Să reușesc. Să ajung acolo unde el n-a putut.
Viața nu i-a fost blândă. A crescut în lipsuri, a trecut prin boli grele, a cunoscut suferința pe care mulți n-o pot duce nici măcar cu sprijin. L-am văzut căzând, dar niciodată renunțând. Când corpul i-a cedat, a luptat. Când inima i-a fost frântă de greutăți, a zâmbit pentru mine. Și chiar dacă uneori nu avea nici ce să pună pe masă, tot pe mine mă întreba dacă sunt bine, dacă am tot ce-mi trebuie pentru școală.
Tatăl meu m-a învățat ce înseamnă sacrificiul, tăcerea dureroasă a unui om care poartă în spate o lume întreagă, dar nu se plânge. M-a învățat ce înseamnă să fii om, cu adevărat.
Astăzi am absolvit liceul. Astăzi am luat Bacalaureatul. Dar victoria nu este doar a mea. Este și a lui. Mai ales a lui. Fiecare notă pe care am luat-o, fiecare noapte în care am învățat, fiecare vis pe care-l am — toate sunt clădite pe spatele lui obosit, pe lacrimile pe care le-a ascuns de mine, pe iubirea lui nemăsurată.
Tată, îți mulțumesc. Nu știu dacă am să pot vreodată să-ți ofer înapoi tot ce mi-ai dat, dar știu că ceea ce sunt azi, sunt datorită ție. Ești omul care m-a crescut cu inima în mâini și cu lumea în spate. Ești eroul meu, fără mască, fără mantie, dar cu sufletul cel mai curat.
Te iubesc. Azi e și ziua ta. Ai reușit, tată. Am reușit. Împreună.
Alexandra Savu, absolventă. Fetița ta.