Bun, fii atent, n-am spus-o, public, niciodată, şi mă întreb încă dacă s-o spun. Îmi e teamă să n-o risipesc, bucuria aia. Dar îţi spun, ca mulţumire că ţi-ai perdut vremea cu mine……
Mă întorceam de la pescuit, conduceam spre casă. Pe la Burjuc, îmi face cu mîna un copil, la vreo 13-14 ani, să-l iau cu maşina. Îşi împreunează mîinile a rugăciune disperată, în marginea drumului. Nimeni nu oprea.
Opresc, se urcă în grabă, îmi mulţumeşte din suflet.
Îmi spune că vrea să ajungă la podul de la Ilia, că de-acolo nu mai are mult de mers pînă-n satul lui, la Dumbrăviţa.
Dar ce cauţi aici?
Am lucrat la un om, la spart de lemne, două zile am lucrat, şi mi-a promis că mă plăteşte şi de-abia mi-a dat mîncare – şi începe să plîngă, pe tăcute, privind pe geam în partea cealaltă. N-o să mai pot cumpăra văcuţa, zice, nu mă mai aşteaptă cu banii femeia aia. Şi nu o să mai pot strînge banii de văcuţă.
Îşi povesteşte mai mult lui, încet, şoptit.
Şi-s numai eu, cu bunica şi cu sora mea şi văcuţa aia ne putea hrăni, am vorbit cu părintele din sat şi mi-o dat ceva bani şi o vorbit cu femeia să mă aştepte cu banii şi ea o zis că mă aşteaptă pînă azi, iar eu n-am făcut rost de bani. M-am rugat şi la Dumnezeu să mă ajute, m-am rugat în fiecare seară, şi nu m-o ajutat…
Plînge şi se uită în partea cealaltă. Bărbaţii adevăraţi nu plîng, e ruşine, ştie, iar el e aproape bărbat.
Ce adidaşi frumoşi ai – zic. Avea nişte adidaşi roşii, scofîlciţi. Da, se înveseleşte un pic, mi i-a dat un vecin.
Ajungem la capătul podului de la Ilia, opresc şi îi pun în mână banii pentru văcuţă.
Privirea copilului ăla, atunci, a fost cea mai mare bucurie a mea.
Acum ştii…
– Vă rog, vă rog mult, spuneţi-mi măcar numele dumneavoastră, să vă pomenească părintele în biserică – mă imploră, după ce se dezmeticeşte, în timp ce plecam.
– Numele meu nu contează. EL ştie numele meu – îi răspund şi plec.
Și nu ne vom mai vedea niciodată.
Alin Bena
foto: Vladimir BRILINSKY