luni, decembrie 5, 2022
No menu items!
AcasăOPINIITRAGEDIA de la Certej, din 1971, într-o evocare emoționantă. Peste 90 de...

TRAGEDIA de la Certej, din 1971, într-o evocare emoționantă. Peste 90 de oameni au murit atunci

În urmă cu 51 de ani, în comuna Certeju de Sus, județul Hunedoara, s-a petrecut cea mai mare tragedie pe timp de pace din România. Atunci, în zorii zilei de 30 octombrie 1971, în jurul orei 5 dimineața, iazul de decantare a sterilului s-a rupt și nămolul otrăvitor, peste 300.000 de metri cubi, a acoperit Certejul.

Numărul morților nu a fost niciodată stabilit cu precizie, autoritățile comuniste au ținut secretul iar istoria nu a făcut niciodat lumină în acest caz. Totuși, estimările arată că peste 90 de oameni au murit atunci, în 30 octombrie 1971 și în zilele care au urmat.

Lucica Dina Muntean, senator PNL din Valea Jiului, a publicat astăzi o istorisire emoționantă despre tragedia petrecută cu o jumătate de secol în urmă.

Certej – 1971

În 30 octombrie 1971 eram elevă la Liceul Pedagogic din Deva. La o oră de educație fizică am fost luată cu salvarea și transportată la spital, unde am fost operată de urgență. La 15 ani, când ești departe de casă și pățești așa ceva, nu ai cum să fii fericit. Seara, am adormit plângând, dorindu-mi să se facă mâine ca mama mea să ajungă la mine.

Dimineața, când m-am trezit, în patul de lângă mine am văzut un copilaș de vreo 5 ani, pansat la ochi, care plângea strigând-o pe mama lui. În salon erau și alți pacienți noi care păreau că au suferințe foarte mari. Ușa salonului se deschidea mereu și oameni disperați intrau și se uitau la cei din paturi, cîutând parcă pe cineva.

Așa am aflat că undeva foarte aproape de Deva avusese loc o tragedie. Că la Certej se rupsese digul de la exploatatea minieră și o mare de nămol s-a revărsat înghițind casele din apropiere.

O asistentă m-a luat de braț și mi-a spus să am grijă de copilul de lângă mine pentru că este grav rănit la ochi și părinții nu i-au fost găsiți. Știa că sunt elevă la liceul pedagogic, dar în agitația aceea nu se gândise că și eu eram tot un copil.

M-am așezat lângă copilaș și am aflat că-l cheamă Penică. L-am ținut de mâini ca să nu-și ia pansamentul de la ochi și l-am mângâiat. „Mama ta o să vină, îi spuneam. Nu mai plânge!Merg la geam să o chem!”

Și chiar m-am dus la fereastra salonului, unde am încremenit. Curtea din spatele spitalului era plină de sicrie. „Pleacă de la geam!” a strigat cineva din curte. Și am plecat. Am ieșit pe coridor și am văzut oameni plângând și alergând în căutarea celor dragi.

Apoi o femeie a intrat în salonul nostru și s-a dus direct la patul lui Penică. Eu m-am bucurat, crezând că e mama lui. Dar nu era! Femeia își căuta copilul și văzând că nu e el, a început să plângă și să-i întrebe pe cei din salon dacă nu i-au văzut copilul. Unii puteau vorbi și alții nu.

Două zile am petrecut lângă Penică și în a treia, dimineața când m-am trezit, patul era gol.Văzând patul gol, mi-a înghețat inima și am întrebat o bătrânică unde este copilul. Mi-a spus că nu știe pentru că abia se trezise. Am întrebat atunci o asistentă care mi-a spus că acum a intrat în schimbul de dimineață. Am plâns, crezând că Penică al meu pățise ceva grav și nimeni nu voia să-mi spună. Nu am aflat niciodată! Am fost externată în aceeași zi și mutată la infirmieria liceului.

Multă vreme mi-am mângâiat sufletul de copil sperând că Penică e bine, că l-a găsit mama lui și că e sănătos și fericit. Asta vreau să cred și acum!

Ceea ce am aflat în schimb, a fost faptul că mulți dintre cei internați au fos duși în sicriele din spatele spitalului. Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Au trecut 51 de ani de la cea mai mare tragedie pe timp de pace din România, despre care nu s-a vorbit atunci ca să nu se declare doliu național. Despre care nu am mai vorbit nici eu pentru că ea a rămas o rană deschisă în sufletul meu, marcându-mi întreaga viață.

Dar chiar dacă nu am vorbit despre această mare durere, am scris despre ea. Povestea lui Penică a fost scrisă demult într-o carte. Am ezitat să o public până acum ca să nu rănesc pe cineva. Dar într-o zi, cu siguranță va vedea lumina tiparului. Pentru că merită! El, copilul de atunci, dar și copiii de azi, care știu prea puțin despre această poveste adevărată.

*

În 30 octombrie 1971, la Certej, valul acid de steril a înghițit într-un sfert de oră și a ras de pe fața pământului șase blocuri de locuințe, un cămin cu 30 de camere, șapte locuințe individuale și 24 de gospodării. Dezastrul a provocat 89 de morți și 76 de răniți. (Wikipedia)

Nu avem voie să uităm această tragedie! Ea trebuie să fie cunoscută și transmisă mai departe generațiilor viitoare pentru că reprezintă o tristă pagină a istoriei hunedorene.

Lucica Dina Muntean

ARTICOLE SIMILARE
- Advertisment -spot_img

vezi și

Comentarii recente