Lakshmi Mittal este genul de personaj care pare scos dintr-un manual de istorie a capitalismului: s-a născut în India, într-o familie de comercianți de fier, și a ajuns să joace Monopoly la scară globală, numai că el cumpără combinate siderurgice, nu străduțe colorate pe o planșetă de carton.
Are pașaport indian, dar trăiește de ani buni la Londra, într-o vilă care valorează mai mult decât bugetele unor municipii din România la un loc. Englezii îi zic „magnatul oțelului”, dar în realitate e mai mult „chirurgul de fier”: cumpără combinate aflate în comă, le taie costurile până ajung schelet, apoi le resuscitează doar dacă mai merită niște profit.
În România, numele Mittal a ajuns sinonim cu „privatizare”: statul i-a predat combinate precum Hunedoara sau Galați, iar el a făcut ceea ce știe cel mai bine – a transformat mastodonții industriali în afaceri „eficiente”, adică mai mici, mai subțiate și cu mai puțini angajați.
Pe scurt: un indian cu pașaport global, care știe să topească oțel și speranțe în același furnal.
Pentru un timp limitat.
Lakshmi Mittal nu e doar un om bogat, e un fel de stat paralel ambulant. Prin fundații, donații și conexiuni politice, știe să apese butoanele potrivite.
În Marea Britanie, a intrat în atenția publicului atunci când presa a descoperit că Tony Blair a intervenit pe lângă guvernul României în favoarea ArcelorMittal Galați – coincidență: exact după ce Mittal donase o sumă frumușică Partidului Laburist. Englezii i-au zis atunci „cash for favours”, dar noi, românii, avem un termen mai pitoresc: pur și simplu ”mită”.
În Europa, Mittal joacă la masa mare: discută direct cu comisarii europeni, are uși deschise în cancelariile importante și știe cum să-și prezinte „grija pentru mediu” în timp ce negociază certificate de carbon cu reduceri. De fapt, e maestrul paradoxului: omul care topește milioane de tone de oțel anual se vinde ca apărător al „economiei verzi”.
Și mai e ceva: pentru politicienii din țările est-europene, Mittal are o aură aproape feudală – e Marele Investitor care vine și salvează industria, dar realitatea e că el a salvat doar ce îi aduce profit. Restul? Tăiere, fier vechi, oameni trimiși acasă. Adică exact ceea ce s-a întâmplat la Hunedoara, în ciuda tuturor favorurilor economice făcute de Guvern.
Și acum Lakshmi Mittal s-a plictisit de jucăria de la Hunedoara. Dar nici nu vrea s-o dea altora. De aceea își permite să umilească autoritățile locale, care încearcă să găsească soluții pentru cei 477 de angajați rămași pe drumuri, și îi ține la poarta Combinatului. De aceea nu acceptă accesul în incinta fabricii a posibililor investitori, care vor să preia activitatea, așa cum s-a întâmplat astăzi, cu o delegație de oameni de afaceri din Turcia.
Pentru că el e Lakshmi Mittal, ”magnatul oțelului”, și face cam tot ce dorește. Adică nazuri. Pentru că e puțin probabil ca explicația să fie pur economică, adică să încerce să controleze piața în domeniul profilelor și cornierelor pentru piețele de energie, construcții și infrastructură – obiectul de activitate de până săptămâna trecută a Combinatului de la Hunedoara. O nișă, totuși, ridicol de mică pentru valoarea miliardarului indian.
Sau vrea, de fapt, să evite primirea unei lovituri de imagine pentru întreaga companie, și anume faptul că, la Hunedoara, a fost vorba de un prost management al firmei, așa cum acuză mai multe voci din interiorul și din afara companiei ArcelorMittal?
Alin Bena